Rio de Janeiro – Amsterdam (cel de-al doilea zbor transatlantic al meu)

Săptămâna trecuta una dintre prietenele mele cele mai bune a plecat spre Beijing şi îmi povestea pe whatsapp cât de încântată a fost de zborul ei (din Germania) spre Asia. Asta m-a făcut să mă gândesc la primul meu zbor transatlantic.

Tot săptămâna trecută verişoara mea care trebuia să se întoarcă din Canada via Frankfurt mi-a povestit că avionul cu care a decolat s-a întors la bază după ce zburase aproximativ 2h30'  înspre Europa, pentru că avea o defecţiune. A zburat din nou în ziua următoare, cu acelaşi avion. Asta m-a făcut să mă gândesc că niciunul din zborurile mele nu a fost cu peripeţii, de niciun fel. Nici măcar turbulenţe mai zdravene n-am prins.

Doar că la întoarcerea din Brazilia, via Amsterdam, eram răcită cobză şi din cauză că nu mă simţeam fizic bine nu prea m-am mai bucurat de zbor. La un moment dat simţeam că nu mai pot respira şi am rugat-o pe stewardesă să-mi aducă picături de nas, dacă au. Mi-a adus două doze, una pentru atunci, şi una pentru dimineaţă, la aterizare. M-a sfătuit ca pe cea de dimineaţă să o folosesc de îndată ce servesc ele micul dejun, ca să-şi facă efectul la timp şi să pot respira la aterizare. În plus, pe parcursul nopţii, doamna însoţitoare de bord m-a mai întrebat de câteva ori cum mă simt, mi-a adus ceai cald când i-am cerut, un pumn de şerveţele când mi s-a terminat rezerva proprie şi tot aşa. Iar dimineaţă, la aterizare, m-a întrebat dacă mă simt mai bine şi dacă am nevoie de încă o doză de picături, în caz că am zbor de legătură şi trebuie să stau prin aeroport mai mult.

Am apreciat atunci atenţia dumneaei pentru detalii şi pentru asta felicit acum compania KLM: pentru că au angajat un om bun sau pentru că l-au pregătit  bine. Sau şi una şi alta. :)

Aşadar, dacă aveţi şi voi astfel de poveşti de laudă cu însoţitori(toare) de bord, vă rog să le scrieţi într-un comentariu.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *