#PoveștiDinPat. Povestea câştigătoare.

Textul câştigător la concursul "Povești din pat" aparţine lui Andrei Ciurcanu, acesta urmând să se bucure de un citybreak pentru două persoane la Amsterdam, oferit de Paravion.ro şi KLM România

Camera de hotel perfectă

Nici nu mai contează cum am ajuns la mare împreună. Am și uitat că era fata lu'€™ tata. Masculul casei, care mai mereu punea figură de buldog, când fata tatii îmi mai trântea câte un alint prin casă. "Ciuci, hai la mine să te sărut!”. Și tatii dragul de el, pe sub sprâncenele stufoase, îl auzeam îmbufnat în fotoliul din sufragerie. "Ah, ce i-aș ciuci gâtul!”. Îi eram drag ca sarea-n tort. În fine. Ați înțeles. Și plecăm la mare noi doi. Singuri pentru prima dată. Am mai încercat tabere cu familia, dar am dat chix. În fine, am plecat cu trenul. Ce vorbești domnule. Și trenul ăla, personal că nu aveam bani de accelerat, mergea de parcă se întorcea, în loc să ajungă la mare. Apoi drumul până la hotel. Sprint și alta nu. Bagajele nici nu mai erau grele. Și nici nu erau. Cine Doamne iartă-mă avea nevoie de haine la mare? Și dă-i și luptă printre oameni pe peron, de parcă ne dădea careva premii la finish.

Ajungem. O recepție cu masa de lemn imbâcsit. Da'€™ mai stă cineva să se uite ce hotel e? Avea două stele. Dar mai pune careva condiții? Stilul comunist, cu pat pe jumătate rupt și care, dar la asta ajungem mai târziu. Avem destui bani? Cui Doamne iartă-mă îi trebuie bani și pentru ce? Mâncarea o fi bună? Ce e aia mâncare? Aer condiționat? Nu-i nevoie. În primele două zile nu am știut dacă e noapte sau zi afară. Avea camera aia niște draperii, groase și rufaite, de credeai că sunt scoase din mormântul unui faraon din Egipt. Pline de praf, dar bune de acoperit soarele și căldura. Întuneric beznă, ca într-o vizuină de viezuri. Am făcut dragoste în primele două zile, ca și cum ar fi fost sfârșitul lumii. Nedezlipiți unul de celălalt.

Patul pe jumătate rupt nu a cedat. Au cedat scârțâiturile și bătăile vecinilor din camera de lângă. Pe la jumătatea celei de-a două zile s-a auzit urlând o voce subțire. "Da' avem un copil în cameră, nu vă e rușine”, Ea. "€œChiar așa? Da toată ziua, bună ziua”. El. Ce să-i spui omului? Că iubești, dar că ai înțeles că nu iese din prima dragostea? Nu ar fi înțeles. Ne-am întâlnit a două zi la masă și am înțeles motivul dezamăgirii. Cel puțin a lui. Cum să nu fii supărat când ai după tine o umbră de 100 de kg? În fine. Mă întorc la camera de hotel.

Așternutul apretat tare, cu miros de oțet, s-a înmuiat sub năvala de îmbrățișări și dragoste tânără. Pernele nu mai aveau puf, care era înlocuit cu pene. Mici ace albe, ascuțite, ieșeau îndrăzneț pe la colțuri și înțepau carnea moale a îndrăgostiților. Salteaua, nu îmi mai aduc aminte. Nici nu mai conta cât de moale, sau tare, sau aspră, sau pătată de vreme. Nu mai conta nimic. Televizor nu aveam. Nici nu îi simțeam lipsa. O aveam pe ea.

A treia zi am ieșit după mâncare, că niște animale înfometate. Cu ochii mici, împăienjeniți, strânși de mână, lipiți, parcă să nu ne pierdem. După 10 minute petrecute în aer liber, ne doream amândoi înapoi în camera întunecată. Baloane, copii, fețe înroșite, miros de cremă, țipete. Cine are nevoie de toate astea? Am cumpărat niște gogoși cu ciocolată și am fugit în hotel.

A patra zi am coborât la mic dejun și, după ce am dat bacșiș unei bucătărese, am primit zilele următoare mâncarea la ușă. Bătea discret, după care pleca pe furiș. Mâncam pe apucate, pe repede înainte, de parcă ne fugărea cineva.

A cincea zi, în drum spre gogoși, ne-am întâlnit cu vecinii. Ne-am intersectat privire. Ne-au zâmbit și-au privit copilul, după care s-au luat de mână și au trecut mai departe chicotind.

A șasea zi, și ultima pe litoral, am apucat să vedem marea. De la ora 6 seara până la 8. Ne-am scăldat picioarele în apa sărată și am fugit înapoi în cameră, de teamă să nu treacă timpul printre noi.

A șaptea zi am plecat cu același tren care, parcă în ciuda noastră, gonea mai abitir să ne aducă înapoi acasă. Și acasă, tati ne aștepta pe peron. Coborâm amândoi scările. Tati: "€œNu prea a fost soare pe la mare, hă? Condițiile din hotel au fost bune?”

Cele mai bune, i-aș fi răspuns atunci. Dar cum să îi spui omului. "Tu de câte camere de hotel îți aduci aminte? Spune-mi măcar una al cărei miros de lemn vechi, amestecat cu apret și iubire ți-au rămas înfipte în tine?" Sunt sigur că niciuna. Eu încă o mai port cu mine. E camera de hotel perfectă. Draperii rufoase, pat stinger, așternut apretat prea mult, noptiere scorojite, dar toate acestea încleiate cu iubire și dragoste, infinită. Asta e cameră de hotel perfectă.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *