Dăruiește-i mamei tale o călătorie. Textul câștigător

Săptămâna trecută, juriul format din Ana-Maria Caia, Lina Vdovîi şi Remus Vişan, a ales câştigătorul campaniei „Dăruieşte-i mamei tale o călătorie la Roma drept mărţişor”. Anca Vancu urmează să zboare la Roma într-un citybreak de vis împreună cu mama ei, despre care a scris cea mai frumoasă şi emoţionantă poveste şi care adevereşte ce am aflat de-a lungul campaniei, că mamele chiar sunt sursa cunoaşterii noastre.

08

Acesta este textul câştigător:

„Sunt copleşită şi acum când încep un caiet nou. Mi s-a întipărit în minte şi în mâna dreaptă că măcar prima pagină trebuie să arate impecabil. Rând cu rând, scrisul meu uşor înclinat, cuvintele aşezate cu unul-doi milimetri deasupra liniilor orizontale fac să-mi transpire mâinile ca acum 18 ani. Dacă greşesc, nu tai! Mai bine rup pagina şi o iau de la capăt.

Asta era regula mamei. La fiecare greşeală făcută în caietul de caligrafie, îmi rupea pagina şi trebuia să rescriu tot ce reuşisem în câteva rânduri. N-am să uit niciodată bastonaşele, codiţele, liniuţele şi toate literele perfecte, dar perfecte!, pe care ea avea pretenţia să le fac. Chiar şi învăţătoarea, cu toată rigurozitatea ei, mai trecea cu vedere atunci când depăşeam liniile din caietul Tip 1. Mama stătea mereu lângă mine, în spatele meu, parcă şi acum îi aud respiraţia!, cu mâna peste mâna mea, şi urmărea cum mi se unduia stiloul pe foaie. „E bine. Mai departe!“ – vorbele ei erau pentru mine premiul suprem, mai că-mi lipsea coroniţa. Şi ce mândrie, ce voioşie era să mă întorc acasă să-i spun că învăţătoarea a oferit drept exemplu în clasă caietul meu de caligrafie! Mama se bucura şi-mi spunea, pe sub barbă, ca nu cumva să mă culc pe o ureche: „Bravo. Dacă nu eram eu…“.

Nu numai că ea m-a învăţat să scriu, dar m-a învăţat să scriu frumos. Cum îi pica privirea vreunei colege de clasă, de facultate, apoi de birou pe agenda mea, auzeam: „Ce frumos scrii!“. Eu ridicam din umeri, mă simţeam stânjenită. Mă gândeam că dacă nu era mama… Iar când n-a mai ştiut ce să mă înveţe, nu mai mergeam eu la ea. Venea ea la mine cu vreo cerere sau vreun pomelnic pe care mă ruga să i le scriu.

 Multă vreme am blamat stricteţea ei. În timp, am înţeles că lecţia mamei nu era numai de caligrafie, ci una care m-a învaţăt să am răbdare cu mine, cu oamenii, în general, şi să fiu ordonată. Chiar dacă pentru asta am visat, nu de puţine ori, grupurile „ghe“- „ghi“. Sau chiar dacă îmi transpiră mâinile când scriu pe prima pagină dintr-un caiet. Acum, rup foile mai rar. Dar scriu şi şterg întruna în documente Word. Cine ar fi crezut că, după preocupările mele academice cu John Galbraith sau Philip Kotler, în ciuda inclinaţiei seci pentru cifre, îmi voi găsi confortul într-o profesie de ziarist? Într-o meserie din scrisul pe care l-am învățat de la mama.

Acum, însă, „Ce frumos scrii!“ are o altă însemnătate şi nu mai aud vorbele astea de la orice coleg sau prietenă. E mai greu, e foarte greu, să iau 10. Iar mamei, care n-a fost nicăieri mai departe de Mamaia, nu i-am mulţumit încă pentru că a trudit să mă înveţe să pun stiloul pe foaie – gestul ăsta care acum mi-e atât de drag. Poate mâine. Sau poate într-o zi la Roma.”

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *