Guest post Mihai Radu • Frica de zbor (I)

 

– Hai, mă, fii serios, cum să-ți fie teamă!?…

E, de departe, cea mai stupidă chestie pe care i-o poți spune unuia care are o fobie. De parcă el ți-ar putea răspunde ceva de genul: “aa, chiar, ia să nu-mi mai fie frică de zbor, că e o prostie!”

HublouSursă foto: Shutterstock.com

Nu mi-a fost însă teamă de la început. E drept, nu aveam vreo mare plăcere să zbor cu avionul, nu fusese visul meu de aur, nici măcar de argint, dar mă descurcam.

Avionul

Acolo sus, suspendat, lipsit de orice control, mintea mi-o lua razna cu totul, inima îmi bătea cu putere și, în loc de stomac, aveam un animal care se zbătea să-mi iasă din abdomen. Stăteam cu ochii ațintiți spre aripi – la cea mai mică vibrație a lor simțeam cum o mână nemiloasă îmi mâzgălește pe inimă cu un cui. De ce naiba trebuie să tremure așa aripile?… N-au fost prinse bine?… Vreun mecanic a venit azi matol la serviciu și nu a strâns bine șuruburile la aripă? Le-o fi frică și lor de tremură așa?… Mă gândeam că e doar o problemă de timp până în momentul în care aripa va începe să zboare pe cont propriu, desprinzându-se de avion. Însă acestea erau doar problemele cu aripa…

Hubloul avea niște găuri undeva, pentru că simțeam aerul pe pielea feței. Mici pete de condens pe margine, lângă ramă, îmi confirma cele mai negre bănuieli: geamul avea să se desprindă de acolo, urma să fiu tras pe gaura aia în afară, urma deci fie să mă zdrobesc cu capul de fuselaj, fie să mă spoiesc pe pământ, după câteva zeci de secunde de prăbușire și de groază absolută.

Orice ambalare a motoarelor, orice liniște suspectă venită din partea lor, tot ce se întâmpla acolo îmi provoca în interior lacrimi de crocodil și spaime absolute.

Oamenii

Mai “răi” decât avionul însă erau oamenii din jur, colegii mei pe ruta morții. Nepăsarea, liniștea lor flegmatică, toată această aroganță prin care sfidau minunea plutirii noastre acolo, sus…

Logic, firesc, uman, mi s-ar fi părut ca toți pasagerii să stea în liniște (eventual și în rugăciune cei care au aplecare pentru asta) și să fie concentrați la zbor. Cumva, să ajute și ei aeronava să plutească prin energia lor, prin sufletele lor micuțe și stresate. Să mănânci sau să dormi în avion mi se părea culmea nesimțirii. De fapt, un act de sinucidere.

Pasager dormind în avion

Sursă foto: Shutterstock.com

“Hei, ce să fac eu aici, la 9 mii de metri, suspendat deasupra pământului, învelit de această coajă de metal care tremură la fiecare adiere?… Aaa, știu, ce-ar fi să mănânc?! Da, e o idee bună să mănânc și dup-aia să mă culc.” Asta îmi imaginam că discutau acești oameni cu ei înșiși. Mă gândeam: nu știu dacă Dumnezeu ar fi foarte atent la ce se întâmplă cu unii care au luat hotărârea să mănânce și dup-aia să tragă un pui de somn.

O altă problemă o reprezentau copiii… Râd, se joacă, chițăie, bebelușii plâng și într-un final adorm, câte un domn se găsește să se joace cu un puștan peste scaun, într-un cuvânt este exact acel moment dinainte de catastrofă pe care și-l amintesc eventualii supraviețuitori: “Era o veselie generală, copiii râdeau cristalin, nimic nu anunța tragedia care avea să se întâmple, of, Doamne!…”, a declarat pentru CNN unicul supraviețuitor.

O vecină de scaun mi-a povestit senină și zâmbitoare că e la primul zbor. O femeie la peste 60 de ani. Mi-a părut simpatică. Apoi a continuat:

– Știți, eu am avut ghinion de fiecare dată când m-am urcat prima dată în ceva. Am avut ghinion când m-am urcat prima dată în căruță, s-a rupt căruța sub noi… Apoi, când m-am urcat prima oară într-un ARO, explozie pe dreapta, am intrat în șanț…

– Cu trenul n-ați mers?… atât am putut să întreb, încercând să-mi țin departe imaginația de tot ce auzisem. N-am putut să nu observ însă acel “s-a rupt căruța sub noi”, ceea ce trimite cu gândul nu neapărat la o întâmplare, cât la un gest ferm al unei voințe superioare.

Nu s-a întâmplat nimic în acel zbor, nici măcar o zgâlțâitură. Aș fi putut în schimb să mor înecat în propria transpirație. Mă uitam la bătrânica de lângă mine, continua să zâmbească privind spre soarele care asfințea. Te doare-n cur, îmi venea să-i zic, ai trăit destul, ce-ți mai pasă!

Ultimul zbor

Ultimul zbor înainte de a lua o pauză a fost acum patru ani. Mă întorceam de la Londra cu familia. La dus fusese îngrozitor, simțeam cum fierb organele în mine de frică. Frică de moarte? Parțial. De durere? Poate, dar nu neapărat de durere fizică. Mai degrabă frică de acea prăbușire incontrolabilă, de clipele pline de urletele celor din jur, de scurtele amintiri care-ți mai vin în minte și lipsa aceea de aer pe care o bănuiești apropierii morții care îți lasă doar răgazul în care să îți spui că ai fost luat pe nepregătite.

La dus am băut mult, la întoarcere mi-am propus să beau și mai mult. Am băut la hotel, înainte să plec spre aeroport, am băut în aeroport, am băut apoi în avion. Am băut până când stewardesa nu a vrut să mă mai servească. Am pus-o pe soție să comande în locul meu. Eram mai treaz decât fusesem vreodată. M-am dus la toaletă. Din oglindă mă priveau doi ochi de diavol. De fapt, aveau și ceva amuzant în ei. Cumva roșul capilarelor sparte pe pupilă puteau să te trimită cu gândul și la ledurile magazinelor NON-STOP care clipesc în noapte.

Am ajuns la București epuizat și, de cum am pus piciorul pe pământ, foarte beat.

Mi-am jurat atunci că nu voi mai zbura în viața mea.

Acum o săptămână m-am urcat din nou în avion.

(va urma)

Mihai Radu

***

Mihai Radu este jurnalist la săptămânalul Caţavencii şi scenarist la emisiunea Starea Naţiei. Pe parcursul lunilor iulie şi august, vom găzdui pe blogul Paravion.ro texte exclusive ale acestuia despre vacanţe, turism şi alte mondenităţi.

Citeste cele mai noi articole de calatorie pe blogul Paravion www.blog.paravion.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *