Guest post Mihai Radu • Frica de zbor (II)

 

De câteva ori în ultimii 4 ani mi-am cupărat bilete de avion și tot de atâtea ori mi-am zis: Nu, nu de data asta, viața are prioritate! Anul acesta însă am cedat presiunilor din familie, presiunilor prietenilor, ba chiar și propriilor presiuni. Pur și simplu, mă săturasem să-mi fie frică. Un prieten, mare fricos al zborului și el, îmi tot spusesem:

– Iei Xanax și gata, ești legumă.

– Dar nu vreau să fiu legumă.

Fereastră avion

Sursă foto: Shutterstock.com

Cumva, o pastilă care m-ar fi putut scăpa de frica de zbor mi se părea chiar mai periculoasă decât avionul. Nu, mi-am zis, voi zbura “clean”. Am fost un imbecil, trebuia să fi băgat în mine 3 Xanax-uri, să nu simt nimic, să mă arunce manevratorii de bagaje de la unii la alții, și să mă îndese în cală, printre trollere.

Grecia

Adevărata presiune a venit din partea fetiței mele de 5 ani. Vina fusese a mea. Anul trecut am mers în Grecia. Apoi, nu am mai putut să-i scot Grecia din minte: apa limpede, albastră la mal și verde în larg, peștii colorați care mai aveau puțin și veneau după tine pe șezlong, toate i-au pus stăpânire pe imaginație.

Atunci însă mersesem în Grecia cu mașina. De fapt, cu mașinile, mai mulți prieteni, mai multe familii, un convoi care a stat în vama românească vreo două ore și ai cărui pasageri la început plini de viață, au început să geamă prin Bulgaria de dureri de coloană. Mă și vedeam făcând credite ca să le plătesc ăstora masaje la tailandeze pentru tot restul vieții. Copiii au adormit la un moment dat, însă le mai zburau capetele în stânga și-n dreapta, pentru că bulgarii au drumuri la fel de bune ca ale noastre. Mă simțeam teribil de vinovat. Dar undeva în adâncul sufletului eram liniștit: nu zburăm, tot e bine. Să fii viu e, orice s-ar spune, un mare câștig.

Vreo 12 ore de mers cu mașina, timp în care privirile celorlalți căpătau o aură ucigașă când se îndreptau spre mine.

Avionul

De la București la Salonic, cu un avion ATR 42300.

Am luat totuși niște pastile din plante. Chiar nu știu de ce le menționez pentru că, în afară de niște crampe, nu am simțit nimic.

Avionul acesta, ATR 42300, nu că e de mici dimensiuni, ci pare de jucărie. De la distanță, am avut impresia că e suvenirul pe care un avion normal l-a cumpărat ca să-l dea la prieteni când se întoarce în țară.

Am coborât din autobuz lângă el. Abia atunci mi-am dat seama că voi muri. Era o certitudine. Acest avion are elice. Dar elicele sunt strâmbe, curbate la vârf… Pare că pilotul la parcat pe locul altcuiva și ăla i-a îndoit elicele în semn de protest. Nu m-am uitat în față, dar sigur avea și ștergătoarele ridicate.

Lângă avion, erau doi băieți în salopete. Unul dintre ei ținea o foaie pe fuselajul avionului și nota ce îi dicta celălalt.

Nu, mi-am zis, nu, nu mă pot urca într-un avion care a fost pregătit de zbor de doi “meseriași” care scriu pe o foaie. Mă așteptam că unul dintre ei va lovi în roata avionului cu piciorul, după care va zice: “Da, frate, hai, că e ok, dați-i drumul, n-are ce să se întâmple!”

Am urcat pe o scară îngustă. La ușă era o doamnă stewardesă drăguță, zâmbitoare. Ar fi putut să fie alături de ea și “asistenta medicală” și “călugărița” pentru că tot nu m-aș fi putut gândi la altceva decât la moarte. Am sperat până în ultima clipă că o să zică: “Aa, dumneavoastră, domnul palid la față care murmură psalmi, ne pare rău, dar sunteți prea înalt pentru avionul ăsta, dați-vă jos!” N-a zis nimic.

Simțind nevoia să capăt din partea ei o alinare, am întrebat cât se poate de stupid:

– E totul ok?

Nu mi-a răspuns, a zâmbit mai departe și mi-a urat ceva legat de zbor.

Mi i-am imaginat pe cei doi “meseriași” de la sol cum privesc spre avion și-și mai amintesc ceva de genul: “Bă, da’ i-ai pus destul cherosen?”

Scaunele erau cumva băgate unele în altele, nu aveam loc nici să mă așez. Așa îmi imaginam că arată un avion înăuntru după un accident, nu înainte.

Stewardesa nu m-a lăsat să țin hubloul acoperit în timpul decolării. Nu-mi dau seama pe cine deranja asta, m-am gândit că e ceva de genul: “Aa, ai vrut să zbori?, păi atunci privește, băi, cum pică!”

A fost un zbor groaznic. Ne-am zdruncinat tot drumul. Au întrerupt și ritualul acela al împărțirii mâncării pentru că avionul tremura prea tare. Mi-am luat inima în dinți și am întrebat-o pe stewardesa blondă:

– E grav?

– Nu e nimic grav, ni s-au spus că vor fi mici turbulențe deasupra Bulgariei!

– Au și ăștia gropi, exact ca la noi!, am apucat să spun. Mi-a venit să-mi cer scuze pentru glumă. Dar nu mai conta, urma să-i cer pe lumea ailaltă.

– E o doamnă pilot, nu vă faceți griji, femeile sunt mai responsabile!

– Haha, mai bună gluma dumneavoastră, i-am spus.

– Nu, nu e nici o glumă.

– Eh, trebuie să fie o glumă!

– Dacă vreți…

Un alt avion

Aveam loc cu câteva rânduri în fața soției și a fetiței.

Lângă mine era o doamnă care din când în când închidea ochii, se lăsa relaxată în scaun, pentru ca apoi să sară din nou în față, încordată.

– Vă e frică de avion?, am întrebat-o.

– Nu, nu, mi-a răspuns. Avea un zâmbet blând pe față. Am emoții foare mari însă, și mă doare capul.

– Vreți o pastilă?, am întrebat simțind nevoia s-o ajut, deși nu aveam nici o pastilă.

– Nu, nu, am luat, mulțumesc.

Apoi, femeia s-a lăsat din nou cu capul pe spătarul scaunului și a închis ochii. Am privit-o, distras de la prăbușirea iminentă a avionului și de la moarte. Cu ochii închiși, a început să-mi povestească:

– Știi, merg să mă întâlnesc cu…

Doamna aceasta, care probabil era pe la vreo 45 de ani, zbura la Salonic să se revadă, după 25 de ani cu iubirea vieții ei. Atunci, cu 25 de ani în urmă, ar fi trebuit să plece împreună în Australia. Erau logodiți, urmau să se căsătorească. Însă ea nu a putut să plece. Pur și simplu, sau din alte motive. El a plecat însă, au ținut o vreme legătura, apoi fiecare și-a găsit pe altcineva. Cu un an în urmă au reluat legătura pe Facebook. El avea o căsnicie care nu mergea, ea nu avea mai nimic. Mă rog, un job bănos de care voia să divorțeze. Acum, se revedeau…

Mi-a povestit toate acestea cu ochii închiși, cu capul rezemat de spătar.

Mă gândeam că se gândește la acel avion, alt avion, din urmă cu 25 de ani, în care ea nu s-a aflat.

Trebuia să aterizăm, am fost somat să ridic plasticul ăla de pe hublou. Salonicul, un labirint alb, strălucea în lumina soarelui, sub noi era marea ca un al doilea cer. Am avut impresia că aterizăm pe plajă.

Într-adevăr, era o doamnă pilot. O doamnă masivă, blondă, înaltă, ar fi putut să facă tracțiuni la piept cu avionul ăla schilod.

Mihai Radu

*** Mihai Radu este jurnalist la săptămânalul Caţavencii şi scenarist la emisiunea Starea Naţiei. Pe parcursul lunilor iulie şi august, vom găzdui pe blogul Paravion.ro texte exclusive ale acestuia despre vacanţe, turism şi alte mondenităţi.

1 Comment

  1. Reply
    Daniel

    Foarte Funny povestea si interesant redata . Am zburat anul trecut cu un ATR Iasi București dar nu a fost atât de rău in afara ca da se aud elicele alea. M-am regăsit in poveste cu Grecia si frumusețile ei cu Salonicul vizitat acum 3 ani si cu Australia unde sunt acum . Bine mă Mihăiță , să mai scrii d’astea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *